Esti aici:
Home > personalitate > M-am pierdut

M-am pierdut

tristete

Nici nu stiu cum am ajuns aici…stiu doar ca incercam sa ajut. Nu am facut nimic gresit, nu? Sau poate da…
Am ajutat de fiecare data cand simteam ca pot, pentru ca stiu cat de dureros e, ca atunci cand ai nevoie, nimeni sa nu empatizeze cu tine. Si, da, am facut-o fara sa ezit. Dar ma intreb acum, ascultand ecoul vocii mele stinse ce se loveste de mine si imi farama pieptul strapungandu-mi inima impietrita, oare merita? Eu cu ce ma aleg?

Am alergat atat de tare spre altii incat, fara sa observ, fugeam obsesiv de mine. Am devenit strainul de care imi e frica. Da…imi e frica de mine. Imi e frica cum nu mi-a fost niciodata de oameni. Eu am devenit cel mai mare dusman cu care m-am confruntat vreodata, dusman in fata caruia simt ca pierd indubitabil.

Hmm…ce paradoxal. Pierd in fata mea. E ca si cum, pe de o parte, castig. Dar de ce nu ma simt ca un invingator? De ce simt ca viata imi aluneca printre degete si, inerta, ma uit si plang amar. Lacrimile mi-au ramas…dar parca si raul durerii mele seaca. Se pare ca, in final, nu raman cu nimic. Poate doar cu o gaura in piept, in locul in care sufletul meu altadata inflorea.

Cu tristete exagerata si strapungatoare concluzionez ca m-am pierdut. Nu mai stiu nimic de mine. Cine sunt, sau ce vreau, ce caut aici cu mine, si unde sunt caci nu ma vad. Si, cel mai important, unde sunt? Aici nu mai e nimic din ce eram…doar un corp ce se supune inertiei. Traiesc printre ei fara sa stiu asta si nu stiu cum am ajuns asa. Nici nu mai stiu de cand nu am mai ras incat sa ma bucur cu adevarat.
M-am pierdut cu umilinta, crezand ca ii castig pe altii. Si am ramas acum aici, mai singura ca niciodata. Si plang. Plang asa de tare incat nu stiu cum mai am putere sa ma ridic. Dar cu sau fara mine aici, maine soarele tot va rasari. Imi voi continua existenta umila asa…plangand pana nu voi mai stii ca m-am oprit.

Si, iti spun, ma doare. Rau. Tot. Chiar ma doare tot!

Leave a Reply

Top