Esti aici:
Home > povesti > Sacrificiul

Sacrificiul

toamna in parc

E dimineata. O dimineata rece si umeda de inceput de toamna. Adormisem repede dupa o zi extenuanta. Din somnul profund inca aud adierea vantului printre crengile smochinului mare si candva umbros din fata geamului meu si stropii timizi de ploaie care inca imi bat in geam. E vremea sa renunt la lumea viselor si sa infrunt, pentru inca o zi interminabila, realitatea ce imi este pusa in fata in cea mai bruta forma a ei.

Rutina ce zilnic nu-mi da pace isi face repede loc si in aceasta dimineata. Ma ridic alene din pat, privind vremea de afara ca nu-mi imbunatatea deloc starea, insa un “Poti s-o faci si azi!” spus printre dinti este singura garantie ca nu voi renunta. Ma imbrac in graba, imi iau bagajul facut deja si ies pe usa mai mult alergand. Stiam ca nu voi intarzia, insa duritatea cu care sunt obisnuita sa ma tratez ma obliga sa ma simt ca o intarziata. Ajung pe strada rece si eram deja decisa sa alerg in drum spre gara, insa inainte de a pleca, vocea aproape stinsa de batranete a bunicii mele ma opreste. Imi uitasem umbrela. Nu putea sa ma lase sa ma imbolnavesc iar eu, uituca din fire, neglijasem acest aspect. Nu sunt superstitioasa, insa tot de la ea stiu ca nu trebuie sa te intorci din drum, doar daca nu vrei sa ai ghinion toata ziua. Ghinion sau nu, nu-mi las bunica sa iasa din casa. Ma intorc in fuga si ii iau umbrela exact inainte sa iasa din casa. Ma priveste cu o duiosie imposibil de ignorat. Prin ochelarii mai batrani decat mine ii zaresc ochii inlacrimati. Nu o las sa planga. Ii sarut mana si fruntea, si in loc de „Ramas bun!” ii spun “Multumesc, bunico! Ca existi.” si plec. Ma grabesc caci zabovisem destul. Drumul spre gara nu e lung si nici bagajul prea greu, insa sunt atat de obosita incat imi e greu sa inaintez. Cu ultimele forte si conditionata de suieratul trenului ce gonea spre gara ajung exact la timp. Gara pustie a satucului in care locuiesc de cand ma stiu era atat de pustie incat devenea infricosatoare in intunericul adanc. Insa, de atata timp cat in fiecare dimineata ma gazduia, invatasem sa ii vad partile frumoase, pe care un strain grabit, aflat in trecere, nu le-ar fi observat in veci. In esenta, vechea gara ascundea frumuseti nebanuite: stalpii vechi, sculptati de pe vremea cand bunica mea era mai mica decat sunt eu, geamurile cu toc de lemn slefuit de cei mai batrani din sat, acoperisul din tigla veche, colorata de soare sau desenele de pe pereti nu conteneau sa ma fascineze de fiecare data cand le zaream. Visul imi este intrerupt de trenul ce opreste exact langa mine. Urc in trenul batran, imi gasesc un loc langa geam, ma fac comoda si observ.

E prea devreme sa pot trage concluzii, insa imaginea pe care calatoria mea matinala mi-o ofera zi de zi este aceeasi. Jumatate din trenul vechi doarme, si cealalta jumatate este cea a celor ca mine, prea extenuati de drumul lung pentru a mai reusi sa doarma cateva minute. Cum oamenii sunt prea obositi pentru a-mi livra pana si cel mai mic sentiment, ma intorc spre geamul langa care am alessa stau,  singurul meu portal spre natura pe langa care trec mereu, dar sunt prea ocupata sa o explorez. Reusesc doar sa imi imaginez. Fiind mult prea devreme, nu reusesc sa vad decat cateva luminite ce se intrezaresc prin satele adormite inca. Micul spectacol de lumini si ramuri imi provoaca o fericire greu de explicat si exprimat. Cred ca emana doar putinul de fericire de care am nevoie pentru a duce la bun sfarsit o noua zi. Calatoria ma oboseste mai mult decat gandul repetitiilor interminabile, insa am ajuns la destinatia ce-mi fura tineretea si timpul de ani buni. Cobor. Sunt in cel mai mare oras de langa mine, singurul ce-mi poate garanta indeplinirea visului pentru care am sacrificat tot ce aveam. Nu iau autobuzul, ca toti ceilalti, deoarece asta ar fi insemnat sa renunt la putinii bani pe care ii am. Nu imi doresc nimic. Doar apa pentru antrenament. Nu ma pot lipsi de ea asa ca sunt nevoita sa merg pe jos. Nu e mult, insa aceste minute de efort imi fura cate putin din farama de energie ramasa. Astazi voi apela la resursele de urgenta, altfel nu voi termina ziua fara sa mi se faca rau.

Cu ultimele forte intru in sala de dans. Mirosul de echipament uzat si oboseala se simte inca de la intrare. Colegele mele incaltasera deja poantele si ma asteptau. Spun “colege” si nu “prietene” pentru ca nu mai am de mult. Visul de a fi balerinta m-a facut sa renunt la tot si sa ma dedic in intregime. O am doar pe bunica si o dorinta nestavilita de a reusi. Si o voi face…

 

Citeste continuarea…

Sacrificiul – Partea II

Sacrificiul – Partea III

One thought on “Sacrificiul

Leave a Reply

Top