Esti aici:
Home > povesti > Sacrificul – Partea II

Sacrificul – Partea II

balet

Ma pregatesc repede si ma alatur lor. In centrul nostru era doamna Pavlova. Ne antrena din pasiune caci varsta o impiedica de mult sa mai profeseze, insa a vazut in noi sclipirea pe care ea o avusese la aceeasi varsta. A fost o balerina de succes ce performase pe cele mai mari scene ale lumii pana cand un accident la piciorul stang a impiedicat-o sa mai continue. Acum, singurul lucru care o mai aducea aproape de poante eram noi, prin eforturile si pasiunea noastra. Zilnic, timp de 6 ani, ea a fost aici pentru noi. Cu toate ca era extrem de exigenta, dupa ce ne scoteam poantele, ea isi scotea la iveala bunatatea, compasiunea si iubirea sa deosebita pentru noi. Ne numeste gingas “fetele mamei” si ne ofera cele mai sincere si utile sfaturi pentru a-i calca pe urme.

Cele 6 ore de antrenament iau sfarsit cu greu, insa, ca de obicei, raman peste program. Doamna Pavlova imi cunoaste determinarea, asa ca, fara ca celelalte fete sa stie, imi ofera posibilitatea de a face antrenament suplimentar. Cu mine a fost dintotdeauna mai drastica, dar nu o condamn. Stie la fel de mult ca mine ca e singura modalitate de a face performanta. Unul din lucrurile pentru care o apreciez atat este faptul ca dintotdeauna, prin munca asidua, m-a impins peste limita impusa de lenea mea aparenta, asa ca tot ceea ce sunt, sunt datorita ei.
Orele suplimentare sunt un chin, insa, fiind placerea mea vinovata, nu ma pot plange. Ca la sfarsitul fiecarei zile, ne despartim mandre de ce am reusit azi, auzind in urma mea acelasi “Fii buna, draga mea!”. O cunosc de atata timp incat face deja parte din mine. Nici nu ma pot gandi la momentul in care ne vom desparti. Dupa bunica mea, ea mi-a fost mama, tata, prietena si in cele din urma profesoara de dans, fapt pentru care viata mea fara glasul sau ar fi mult mai goala.

O las pe doamna Pavlova in sala mare si veche, prin care doar sunetul bastonului sau ce atinge pamantul intr-un ritm sacadat se mai aude. Deja imi e dor de ea, insa stiu ca maine o voi revedea la fel de dornica de a ne indruma. Ma uimeste si, in acelasi timp, ma motiveaza indarjirea si pasiunea ei dupa atatia ani de munca zilnica. Daca e ceva ce imi doresc, e ca intr-o zi sa pot deveni macar pe jumatate atat de demna, mandra si talentata ca doamna Pavlova.

Ma indrept grabita spre gara caci trebuie sa ma intorc acasa, la bunica, caci nu-mi place sa stiu ca o las singura prea mult timp. Ea nu a facut asta niciodata, chiar si in momentele cele mai grele, asa ca vreau macar sa ii rasplatesc acest efort. Imi gestionez cu grija putinii banuti ramasi. As avea de ales intre ceva de mancare sau putina apa. Mi-e prea sete sa ma gandesc la mancare acum, si cum trebuie sa mi se mai potriveasca costumul de acum 2 ani, caci unul nou ar fi un efort prea mare, prefer sa ma hidratez.

Ajung in graba la gara caci eram prea obosita dupa inca o zi de antrenament si urc repejor in trenul ce era gata sa paraseasca orasul. In jur, aceeasi oamnei obositi ce care mi-am impartit gandurile mult prea matinale. Ma asez pe primul loc pe care il vad si rasuflu usurata ca dupa o mare primejdie trecuta cu bine. Privesc pe geam si simt cum lacrimile imi inunda ochii. Ma doare sa stiu ca inca nu o pot ajuta pe bunica sau pe doamna Pavlova. Sunt batrane si as vrea sa stiu ca le pot oferi macar o farama din ce am primit eu de la ele. Dar ma simt neputincioasa, legata de maini cu o sfoara de care simt ca nu ma pot dezlega si care ma strange din ce in ce mai tare. Ce sa fac? Pe masura ce ma afund in ganduri, lacrimile imi curg mai aprig pe fata. Ma uit repede in jur, si imi sterg obrajii inainte ca cineva sa ma vada. Dar sunt invizibila. Oamenii, chinuiti de apasarea cotidianului, uita sau isi pierd, pur si simplu, abilitatea de a mai empatiza. Sunt inconjurata de oameni goi pe dinauntru. Alaturi de ei, dar totusi singura.

Dupa o calatorie istovitoare, ajung acasa, in satucul meu linistit, plin de oameni ce-ti insenineaza ziua cu un zambet. Aici toti ma cunosc si-mi stiu durerea. Toti ma saluta si ma intreaba cum sunt. M-ar ajuta din tot sufletul, dar si pe ei viata ii incearca greu.
Vecinul de vis-à-vis e singur, insa un om al carui suflet nu a imbatranit cu varsta. Ma stie de mica si stie ca o am doar pe ea, pe bunica. Ma intampina zambitor si imi inmaneaza un buchet de flori crescute chiar de el. Stie ca i le voi da bunicii pentru ca ea va fi intotdeauna mai presus de mine. Ii multumesc si abia astept sa ii arat bunicii ce i-am adus…

Citeste ultima parte.

2 thoughts on “Sacrificul – Partea II

Leave a Reply

Top